Pe Costache Negruzzi istoria culinară românească îl așează la loc de cinste, ca descălicător de cărți de bucate în Moldova, coautor alături de Mihail Kogălniceanu al volumului „200 de retete cercate de bucatarie romaneasca si alte trebi gospodaresti”. Astăzi vă prezentăm un alt text al său, scrisoare XXII, datată în 1847, publicată în “România literară”, nr. 12, din 20 martie 1855, apoi doi ani mai târziu, în volumul Păcatele tinereților.

Îți aduci aminte de copilăria noastră – care s-a dus ca să nu se mai întoarcă! – ce plăcută impresie ne făcea strigarea: coooovrigi! gugoșeeeele! Cum alergam toți, copii și bătrâni, și cei mai mari și cei mai mici; cu ce nerăbdare așteptam să-și pună plăcintarul jos tabla din cap, și cât de iute i-o deseam!

Astăzi plăcintele au pierdut valoarea lor și plăcintarul poezia lui; civilizația l-a omorât. Toți l-au părăsit, și surâsul se vede pe buzele lui numai când e cungiurat de băieți și de copii, singurii ce i-au mai rămas credincioși. Aceștia uneori îi mai deseam tabla, iar cele mai dese se întoarce seara acasă cu dansa plină. Atât numai că marfa lui e marfa ce nu aduce pagubă; ce nu se vinde se mănâncă.

La 1821, după spargerea eteriștilor, pașa din Iași, văzând că nu poate scoate pre ieniceri din țară, ceru ajutor. I s-au trimis deci spre acest sfârșit câteva mii de tulimeni (miliție). În toate zilele urma coliziuni între ei, și ele se sfârșeau totdeauna prin moartea a câțiva.

Într-una din zile – era iarmaroc pe șesul Frumoasei – un plăcintar s-a dus cu o pohace s-o vândă; un tuliman o tărguiă, când un ienicer vine și vrea s-o ia. Tulimanul însă nu o dă. Iataganul iese din teacă. Tulimeni și ieniceri se amestecă la sfadă pentru plăcinte, și comedia se sfârșește cu uciderea a vreo treizeci de inși din ambele părți; iar plăcinta, tristă cauză a acestei dispute, și autorul ei au rămas turtiti și hăcuiți într-o baltă de sânge.

În vremea domnilor fanarioți, plăcintele și gugoașele erau mult mai căutate. Un domn grec – a cărui nume ingrată istorie a uitat să ni-l păstreze – era un mare mâncător de plăcinte. Caimac, gugoase, alivenci, iaurt, seralii, baclavale, plăcinte, învârtite ș.a.m.d. se îngropau în stomacul lui ca într-un abis fără fund. În toată dimineața – până nu făcea divan – trata cu boierii săi despre felul plăcintelor ce trebuia să aibă la masă.

Un curtezan – unde nu-și văra ei coada! – care îmblă de mult să se facă vornic, nu știa ce mijloc să mai întrebuințeze, și ședea trist odată cu soția sa la masă. Iehnelele și cataifurile treceau pe dinaintea lui fără măcar să le atingă, când iacă se înfățișează o plăcintă pântecoasă cu o ghirlandă de gugoașe, împărăteasa plăcintelor, cap d-opera în gastronomie.

– Nevastă, strigă boierul meu sărind de la masă, m-am făcut vornic.
– Când?
– Acum.
– Cum?
– Vezi plăcinta asta? Din pântecele ei a să iasă vornicia mea.

Îndată plăcinta s-a trimis la curte.

Înălțimea-sa se pusese la masă, dar fața-i era posomorâtă. Ediclii și iciolanii stau înmărmuriți dinaintea lui, cu mâinile la piept. Curtea toată tremura; căci nu era vorba de nimic altă, decât de a trimite la Ocna pe șase boieri, a pune la falangă pre stolnicii curții, și a bate cu urechea în stâlpi pre credincerosul cel mare. Pentru ce astă urgie? – Pentru că ticăloșii au uitat să facă plăcinte la masa mării-sale. Uitare vinovată și neiertabilă!

Când acum era să se pună în lucrare înalta hotărâre, iacă norocita plăcintă, de care am vorbit, încă adusă pe o tăpsie de argint. De-aș fi fost fată, aș putea să-ți descriu încântarea ce a cuprins sosirea acestei ancore mântuitoare, dar eu încă nu eram pe lume; precât însă am auzit din bătrâni, bucuria a fost mare, și credincerosul, stolnicii și boierii au scăpat de pedeapsa meritată.

Trimisul s-a întors bogat răsplătit, aducând și pentru curtezanul nostru următorul bilet din partea marelui postelnic:
«Arhon… Înălțimea-sa mi-a poruncit să-ți fac cunoscut că mâine dimineață să te înfățișezi la curte, în spătărie, spre a îmbrăca caftan de vornic mare.
P.S. Nu uita să trimiți mâine, pentru masa mării-sale, o plăcintă ca cea de astăzi.»

A doua zi, mehterhaneaua juca în grădina boierului cu plăcintă, care șezând în balcon, și-și netezea barba cu mulțumire; iar când înceta câte puțin scârțâitul țipet al surlei lui mehterbașa, s-auzea între norodul grămădit la poartă cântând: Cu iaurt, cu gugoașe, Te facusi vornic, mișele!

(foto: dreamstime)