Proza românească nu abundă de descrieri culinare, de prea multe chiolhanuri ori ospețe descrise detaliat - asta chiar dacă mulți dintre scriitorii noștri au fost gourmeți desăvârșiți.
De pomină rămân descrierile lui Sadoveanu, celebrul festin al lui Nicolae Filimon din „Ciocoii Vechi și noi”, cheful de mănăstire al lui Vasile Voiculescu, poate chiar și vânzarea paletelor de ping-pong pentru niște parizer cu pâine din proza lui Mircea Cărtărescu. Lor li se alătură Păstorel Teodoreanu, Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzi, Constantin Bacalbașa, Bogdan Ulmu sau Dan Silviu Boerescu - scriitori care au semnat și cărți de bucate. În această listă extrem de scurtă merită să fie trecuți și Constantin Dobrogeanu Gherea, care deținea restaurantul din Gara Ploiești, renumit pentru icrele servite, dar și cel mai slab cârciumar din istoria literaturii române – marele I. L. Caragiale, care a reușit să falimenteze șase locante pe care le-a deținut sau unde a fost asociat.
Un autor mai puțin cunoscut și citit față de majoritatea din lista de mai sus e Garabet Ibrăileanu, care, în 1933, publica cel mai cunoscut roman al său: „Adela”. Există aici un pasaj care nu ar trebui să lipsească din nicio colecție de fragmente culinare românești:
“Doamna M… , lipsită de orice interes pentru ancheta noastră estetică, stătea cu o mână pe tejghea, resemnată. Adela ne privea pe rând, pe negustoriţă şi pe mine, zâmbind subţire. Fata de după tejghea arăta elocvent prin toată atitudinea ei că nu înţelege deloc pentru ce stăm acolo în faţa ei, spectatori imobili şi muţi.
Trebuia să ne justificăm prezenţa. Dar nu puteam cere trei rachiuri — pentru cele două doamne şi pentru mine… Şi nici o garafă de vin cu trei pahare, să cinstim la tejghea ori la masa din fund, ocupată în parte de câţiva ţărani, care trăgeau cu coada ochiului la noi, ironici.
— Domnişoară, dă-mi un kilo de măsline şi testeaua asta de covrigi! (Era singura marfă acceptabilă pe care o vedeam în dugheană.)
Neputându-mă opri la timp pe povârnişul apucat, cerui superbei domnişoare şi restul mărfii din dugheană: o jumătate de caracatiţă atârnată strâmb într-un cui.
Negustoriţa îmi servea comenzile cu îndoială, cu un fel de spaimă. Adela fugi pe uşă, lăsându-mă cu doamna M…, care o urmă imediat, decentă.
— Ai cumpărat şi caracatiţa?! putu abia să articuleze Adela, acum în trăsură, tamponându-şi cu batista faţa plânsă de râs.
Caracatiţa mirosea, fireşte, a caracatiţă, dar mirosea grozav. Am ascuns pachetul sub capra trăsurii. Degeaba. Mireasma — ca orice emanaţie subtilă, de roze şi de caracatiţă — nu cunoştea bariere şi continua cu entuziasm să îmbălsămeze împrejurimile.
— Cucoane, da-mi spurcă trăsura, să iertaţi! răsuflă birjarul, nemaiputând să rabde. M-am hotărât să arunc stârvul. Dar unde? Pe drum? În păpuşoi? Oriunde l-aş fi aruncat, îl putea găsi un ţăran. Şi o caracatiţă în păpuşoi fiind, fără nici o îndoială, un eveniment unic pe întreaga planetă, zvonul ar fi ajuns în sat şi aş fi jignit de moarte pe negustoriţa din Oşlobeni, depreciindu-i comerţul pe toată Valea Cracăului.
Şi parfumul de caracatiţă plutea pătrunzător şi fără sfârşit în aerul răcoros al înserării.
S-o îngropăm! hotărî Adela într-o fulgerare genială. Am înhumat cadavrul într-un mormânt adânc, săpat cu bărdiţa birjarului. Deasupra mormântului am aşezat un bolovan — modest monument funerar — şi, împăcaţi în suflet de isprava făcută, am plecat.”
Cosmin Dragomir
foto: Pixabay
