Cârciumile și evaziunea - motivul pentru care Bucureștii de odinioară se tot lărgeau

Mahalalele Bucureștilor nu duceau nicidecum lipsă de cârciumi, dimpotrivă, se pare că acestea prosperau tocmai în aceste zone marginale ale orașului. Înmulțirea acestui tip de localuri a dus, cândva, la un obicei care ar fi fost de râs dacă nu s-ar fi desfășurat într-o lume săracă - și tragică, în felul ei.

Nu se știe dacă în lipsa acestui obicei Bucureștii ar fi arătat altfel în vremurile de odinioară. E sigur însă că, pe atunci, geografia orașului, stabilită cumva de zonele lui marginale, era haotică și întrucâtva de necontrolat. „Dacă legea pentru desființarea accizelor comunale s-ar fi putut vota pe vremea Regulamentului Organic sau și mai înainte, e sigur că Bucureștii n-ar fi avut astăzi forma de caracatiță uriașă, cu lungi tentacule vâscoase și murdare – căile orașului – întinzându-se șerpuind, pe distanțe de kilometri, cu șirul lor nesfârșit de cârciumi: ventuzele ignobilului animal”, ne spune Henri Stahl în volumul său Bucureștii ce se duc.

Responsabili de acest fenomen dubios erau… proprietarii de cârciumi: „Cârciumarii barierelor sunt într-adevăr de vină dacă Bucureștii au astăzi o periferie atât de mare încât ar putea fără greutate găzdui toate casele Vienei în incinta lor; tot cârciumarii, prin tentativele lor de a frustra comuna de plata accizelor, sunt creatorii vastelor noastre maidane naționale și, în fine, iarăși din pricina acestor respectabili otrăvitori publici și mari electori, ne sunt mahalalele nepavate, fără trotuare, fără canal, fără apă, fără gaz, în așa hal de murdărie încât nu știu care franțuz afirma că Bucarest vine de la Boue qui reste (mocirla care rămâne, n.r.)!

Ce se întâmpla defel și în ce mod privește asta zona pe care astăzi se întinde sectorul 5, veți vedea mai departe: „Fenomenul lărgirii fără nici o noimă a periferiei Capitalei s-a petrecut, cu multă probabilitate, astfel: admițând că bariera orașului era, ca pe vremea lui Matei Basarab, cam pe unde este astăzi biserica Zlătari, ca să scape de accize și să iasă mai repede în drumul țăranilor, cârciumarul de pe vremuri deschidea cârciuma cu vreo zece metri mai în afară de barieră. Tot astfel operau, bineînțeles, colegii lui de pe Podul Beilicului (Calea Șerban Vodă), de pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), de pe Podul de Pământ (ciopârțita Calea Plevnei), de pe Podul Târgului de Afară (Calea Moșilor) etc. Înmulțindu-se prea de tot fraudele de la o vreme, o poruncă domnească sau o lege muta bariera orașului dincolo de cârciumile cu pricina; cârciumarii deschideau însă frumușel sucursală ceva mai sus de noua barieră, văzându-și de obicei” povestește cu un amar umor Henri Stahl.

Dar iată cum a afectat concret fenomenul strămutării cârciumilor aceste zone și cum descrie Henri Stahl vechea mahala care se întindea de-a lungul Căii Rahovei: „Tot din pricina cârciumarilor-ventuze, Calea Rahovei este mai lungă decât căscatul unui vardist de noapte, așa de lungă încât, după cei ai urcat dealul spre Bragadiru, după ce ai lăsat în urmă fabrica lui de bere, trebuie să treci de Antrepozite, să lași pe stânga Seminarul Central, să treci – ducând mașinal batista la nas – de strada Odoarei și de strada Măgurele, să lași pe dreapta alt cartier suspect, ce-ți aduce iarăși aminte de un împărat roman, să mai umbli câteva sute de metri până când ajungi lângă șinele drumului de fier unde două prăjini roșii cu dungi albe, ca degetele cu multe inele ale unui uriaș binefăcător, te opresc în loc până ce trece ca un vârtej, rupând pământul, trenul de Giurgiu și atunci abia te afli la jumătatea drumului ce începe lângă Dâmbovița, la Cazarma de Justiție” descrie Henri Stahl Calea Rahovei de odinioară.

Cosmin Dragomir

Surse: Henri Stahl, Bucureștii ce se duc, Fundația Culturală „Gheorghe Marin Speteanu”, București, 2006.

Foto: pixabay

Logo Facebook Logo Instagram