Fie și gândindu-ne la precaritatea vieților multor copii care și-au petrecut copilăria în comunism, nu se poate să trecem cu vederea faptul că, dacă nu existau prea multe variante de dulciuri – fie că oferta era cum era, fie că mulți nu-și permiteau să cumpere – acestea trebuiau într-un final inventate.
Nu toată lumea, firește, își permitea să meargă la Casata sau Scala, ori să cumpere bomboane de la Nestor, necum de la Capșa. Lipsa posibilităților materiale limita uneori drastic afluxul de dulciuri către mulți copii, aceștia trebuind să se mulțumească de cele mai multe ori cu prăjituri făcute în casă, cu cotidianul zahăr cubic (dacă era și ăsta) ori chiar cu bomboanele improvizate din zahăr caramelizat.
Sigur că, în imaginarul copiilor de la oraș, cei de la țară trăiau ori într-un paradis de neatins de cele mai multe ori (fructe la discreție, magiunuri făcute în ceaunuri pe plită, scovergi, plăcinte cu brânză fabuloase, turtă dulce etc.) ori în condiții inimaginabile: cine nu-și putea permite, totuși, să cumpere 200 de grame de dropsuri de mentă, cele mai proaste bomboane, dar și cele mai ieftine, de aceea ceva mai accesibile?
Existau însă și copii pentru care banii – un leu-doi pentru o pungă cu bomboane – erau ceva abstract, de care se ocupau exclusiv părinții. Banii erau considerați o lipsă permanentă, valoarea lor, indiferent de sumă, fiind ceva ce depășea puterea de imaginație a unui copil. Pe vremuri, să ai șapte ani, de pildă, și să ții în palmă o monedă de trei lei era ceva fabulos. Ca să nu mai spunem că bancnotele (de cinci sau de zece lei, fiindcă la celelalte nici cu gândul nu puteai gândi) constituiau practic un teritoriu interzis. Și pe ce credeți că se ducea mărunțișul strâns cu grijă și răbdare? Pe dulciuri, bineînțeles.
În „Miezul inimii”, volum apărut recent la Editura Humanitas, Ioana Nicolaie își amintește cu emoție acele vremuri: „În micul meu oraș transilvan nu prea se suferea de foame. Oamenii își păstrau proprietățile, cultivau pământul și creșteau animale. Se găsea întotdeauna ceva de pus pe masă, chiar și în familiile mai numeroase cum era a mea. Firește că nouă, copiilor, ne lipseau dulciurile și mâncam foarte rar ciocolată. N-o să uit niciodată cornetul de hârtie din care scotea mama câteva bomboane sau borcanul de șerbet cu care a venit, în prima lui zi de serviciu, tata.”
În ciuda acestei stări de fapt, existau întotdeauna alternative: „Mătușa, tânără, pregătea creme cu frișcă, ciocolată de casă, înghețată și tot felul de prăjituri minunate. Eu aduceam mere din beci și le coceam la foc moale”, povestește Ioana Nicolaie. Desigur că amintirile care fac cel mai bine conexiunea cu „ceva dulce” sunt legate de sărbători.
„Sărbătorile, în copilărie, nu ne răsfățau cu daruri, dar măcar veneau cu prăjiturile și cozonacii a căror preparare începea întotdeauna foarte de dimineață. Încă înainte să se lumineze, aluatul trebuia să fie dospit, fiindcă urma coptul, într-un cuptor construit special – un fel de casă miniaturală –, în curtea unei vecine la care mama își făcuse din timp programare. Când compoziția dădea peste margini, mama ungea masa cea mare cu ulei peste care prefira, ca o ploaie albă și fină, făina. Cu palmele lucitoare, apuca primul bulgăre neregulat ca să-l întindă apoi bine cu sucitorul. După ce adăuga umplutura (de mac, de nucă sau de rahat) rula cozonacul și-l așeza în formă. Pe cei răsturnați în tăvi circulare îi orna cu împletituri de aluat. Înainte de a-i împinge cu lopata-n cuptor, îi ungea cu gălbenuș bătut, ca să strălucească. Și, la sfârșit, când îi scotea aburinzi, aproape că ne reflectam în luciul din coajă.”
Citind aceste pasaje, aproape că putem simți mirosul cozonacilor scoși din cuptor, nu-i așa? „Ni-i aducea în covată, înveliți cu două fețe de masă. Pe loc împărțeam unul sau doi, așa fiebinți cum erau. Și-acel gust cu miezul galben era începutul nostru de sărbătoare” ne spune, cu farmec, Ioana Nicolaie, în cea mai recentă carte a ei în care putem spune fără să greșim că, pe lângă „miezul inimii”, putem (re)descoperi și „miezul cozonacului” din copilărie.
Cosmin Dragomir
foto: dreamstime
