Ce era „discursul la chiuvetă” pe vremea lui Șerban Cioculescu și care era desertul lui preferat

Născut în zorii secolului al XX-lea, marele critic literar Șerban Cioculescu a evocat la senectute, în volumul „Amintiri” (Editura Eminescu, 1975), episoade din copilăria lui timpurie când, ca orice băiețel care descoperă uimit lumea încearcă, explorând precaut, senzații dintre cele mai inedite. Ca să facem un mic ocol până să ajungem la „dulcegăriile juvenile”, pentru a descoperi savori recuperatoare de atmosferă de început de secol XX, ne-am gândit că nu ar strica o introducere în ceea ce putem numi, fără emfază, universul copilăriei tangențial gastronomice:

„Pe tata nu l-am auzit niciodată înjurând. Se făcea însă haz în familia noastră de o împrejurare când i-a scăpat una de pomină. Se întorcea noaptea de la teatru cu mama. I se făcuse sete. Când a ajuns acasă, n-a așteptat să aprindă lampa de gaz, operație care cerea oarecare timp. A întins mâna pe întuneric, peste masa din sufragerie, a apucat o sticlă și-a tras o dușcă. Nimerise butelia cu untură de pește care mi se administra de trei ori pe zi. Atunci a emis tata acele cuvinte înfricoșate…”

Nu vrem să ne imaginăm surpriza papilelor gustative ale bietului tată al lui Șerban Cioculescu. Mergem însă mai departe cu motivul pentru care viitorul critic literar trebuia să îndure supliciul tratamentului cu untură de pește, dar și acela al unui fel de mâncare mai puțin obișnuit: „Eram un copil debil, expus răcelilor. De aceea luam untură de pește. A fost tortura numărul unu a copilăriei mele; mai târziu, când am rămas orfan de tată și de mamă, am fost internat la Școala Schewitz-Thierrin și am făcut cunoștință cu o altă teroare de ordin gastronomic: mâncarea de carne de vacă cu prune”, povestește cu umor în cartea sa Șerban Cioculescu.

Totuși, în copilăria scriitorului nu au existat doar „torturi gastronomice”, ci și savori din bucătăria bunicii: „N-am fost un copil mâncăcios. Nu-mi amintesc de evoluția preferințelor mele gastronomice. Bunica, mama mamei, deși ținea bucătăreasă, era nelipsită la bucătărie și făcea singură treaba. Era neîntrecută în ghiveciul la țest, un țest monumental, din care se puteau înfrupta douăsprezece guri. Când era pus în mijlocul mesei fumegând, se făcea o liniște mare și fiecare își aștepta rândul. Îmi plăcea grozav. (…) Bunica făcea și sarmale de pomină. Fratele meu, puști de zece ani, a mâncat într-un rând o duzină întreagă, ca să țină apoi, cum se spunea, un discurs la chiuvetă”.

Ei bine, ca să trecem peste partea copilăresc amuzantă și gastronomic ademenitoare a juvenilului Șerban Cioculescu, să vedem acum care era deliciosul desert al bunicii: „Toamna, bunica făcea pastă de gutui, de culoare roșie închisă, o tăia în bucățele mici în formă de romburi și le întindea pe pianul Bösendorfer din salon, la care nu mai cânta nimeni. Noi, copiii, fratele meu, Radu, și vărul meu primar, Mircea, ne furișam în salon, eu ca să privesc comoara, ei ca s-o jefuiască. Mai e nevoie să spun că, prost cum eram, refuzam să mă înfrupt din prada lor?” ne spune cu farmec Șerban Cioculescu.

Cosmin Dragomir
foto: shutterstock

Logo Facebook Logo Instagram