Cultivarea grâului (pentru pâine și pentru o formă primitivă de bere) este motivul statornicirii strămoșilor noștri migratori (vânători-culegători) iar această “legare de pământ” este faza incipentă a progresului tehnologic și a dezvoltării societăților de astăzi.
Coacem pâine pe actualul teritoriu românesc de niscaiva mii de ani și istoria noastră este strâns legată de unul, dacă nu chiar cel mai important preparat culinar - pâinea.
Informații scrise despre pâine, păstrate în arhivele noastre, sunt, totuși de data mai recentă.
Primul import de know-how culinar atestat (nu vorbim de fireștile schimburi de experiență gastronomică inerente călătorilor, fie ei soli, fie ciobani cu turmele etc. din cele mai vechi timpuri) vine de la începutul celei de a doua jumătăți a secolului al XVI-lea. Mai precis, de domnul Moldovei, Alexandru Lăpușneanu (cel făcut celebru de nuvela lui Costache Negruzzi), care cere ajutor peste Carpați.
“Odată, în 1559, Alexandru Lăpușneanu se rugase în Ardeal, la sași, să i se primească două femei spre a se deprinde a face pîne de lux, ca aceia din care, ca și din turta dulce (torta mellita)[1], se făcea de orășenii țerii vecine daruri voievozilor[2].
Aceasta e cea dintâi dovadă de ucenicie a noastră în acest domeniu la sași, deprinși cu o hrană mai puțin îmbelșugată, poate, dar mai îngrijită. În 1564 domnul ceruse doi brutari în Ardeal, dar iată că descopere pe una din cele două femei «de al cărei meșteșug e mulțămit»[3]. Domnia a păstrat datina de a ținea o pităriță a Curții, și astfel găsim mai târziu pe «Nazarina pitărița cea domnească de jintiță»[4].
De la vodă v-or fi învățat și boierii. Cuvântul brutar (de la Brot, germ. pâine; se zicea și cocar)[5] arată cât de mare a fost înrâurirea de peste munți în fabricarea unui produs mai ales. Dar, foarte mult timp, până chiar în pragul timpurilor noastre, pânea, jimbla, luată după semel, simila, a cetățenilor ardeleni, ca și cea mai obișnuită, nu s-a cumpărat de la prăvălie, cum se făcea cu covrigii, poate mai de mult, ci fiecare-și cocea pâinea în casă la dânsul. «Pâinea de casă» era de tradiție și în copilăria mea (n.n. a lui Nicolae Iorga): în Moldova, această pâne, mai puțin amestecată cu drojdii, mai puțin «aerată» și mai puțin acră decât aceia a pitarilor evrei, era de o calitate cu totul superioară. Orice casă de țară avea cuptorul înalt necesar pentru fabricația de pâne”[6].
[1] V. de ex. Hurmuzaki, XI, p 792. Un pitar Petru la el în 1558, ibid., p 197. Un pitar al lui Vodă cere făină, în 1559, ibid. P 800, 801 (notă de subsol din opera citată)
[2] Venit Pythayr, familiars, Alexandri Wayvode, adducens duas mulieres que pinsere similas addiscere debebant, Hurmuzaki, XI, p. 801 (notă de subsol din opera citată)
[3] Ibid, XV, p. 604, no. MCXXVII: “cuius arte hoc tempore contenti sumus” (notă de subsol din opera citată)
[4] Revista Ion Neculce, I, 261 (notă de subsol din opera citată)
[5] Bucur Cocariu, Studii și doc., XIII, p.40
[6] Nicolae Iorga, Opere Economice, ed. Științifică și Enciclopedică, București 1982
Cosmin Dragomir
foto: Pixabay
