Nici nu mai înțeleg pe ce lume trăim… niciodată nu poți ajunge să fii cu adevărat convinsă de ceva că hop! apare un studiu, o echipă de cercetători, un savant care să taie scurt tot ce se credea sau nu se știa până la el și să răstoarne convingerile lumii…
M-am văzut deunăzi, absolut întâmplător, cu vechea mea prietenă, contesa Warzowska. Era cam opărită, ca să nu zic murată – m-a șocat să o văd în starea aceea (plus că avea un miros foarte ciudat, dar vreau să fiu politicoasă chiar și în jurnalul meu). Evident că am întrebat-o cum de a ajuns așa…
Mi-a spus că a ajuns depresivă și dependentă de săruri și saramuri după ce a citit – cam târziu, aș zice eu – că legumele SIMT când sunt pe punctul de a fi mâncate și AUD cînd sunt ronțăite.
”Îți dai seama, îmi spune, că nu avem nicio scăpare, Frizico… ? Ce moarte îngrozitoare ne paște pe amândouă..? Cum să ne auzim propria mestecare, și asta după ce ne torturează cu uleiuri și oțeturi și sare și ne aruncă în același bol cu… cu legumele alea…? Doar gândul la asta mă chinuie cumplit”.
Am consolat-o pe biata Warzowska cum am putut, dar nu mă pot abține să nu mă gândesc la angoasele ei existențiale.
Și am conchis că problema e una de perspectivă. Cu-o moarte suntem toți datori – orice organism cu mai mult de-o celulă moare și apar altele și viața însăși merge înainte. Dar dacă am privi temerile contesei din perspectivă spiritual-religioasă – ei, parcă diavolul fălcilor nu mai e așa negru! Am putea chiar fonda o religie a plantelor mestecabile, în care inevitabilitatea morții prin mestecare să fie drumul către Paradisul Vegetal, unde fiecare plantă gustoasă își găsește menirea prin satisfacția gustoasă pe care o provoacă! Eu, una, la fiecare ”moarte” într-un bol mă simt fericită să-mi pot elibera gustul și vitaminele și antioxidanții.
Cred că la următoarea întâlnire cu contesa o să fac niște terapie cu ea.
Va urma
