Primele noastre fabrici de paste făinoase și cum i-am depășit pe italieni

Fabricarea pastelor coincide cu începuturile industrializării la noi, în special în Moldova și în Țara Românească. Astfel, primele fabrici de paste apar la Galați și la București, spre finele secolului al XVIII-lea.

“(…)pastele făinoase, care oricum până în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, erau și mult mai costisitoare, întrucât proveneau exclusiv din import (fideaua de Odrii, cea de Țarigrad, macaroanele și fideaua muscălească, fideaua de Veneția). După 1792, acestea s-au produs sporadic și la București (fidea de țară, arpăcaș de orz) ca urmare a inițiativei unor întreprinzători particulari (Scarlat Greceanu, Dumitrache Turnavitul, Nichifor Hagii, Ioan Mustavov), dar nu par a fi reușit să-i cucerească pe localnici, care le socoteau o hrană mai degrabă potrivită pentru suferinzii care zăceau prin bolnițe și aiurea”[1]

 La începutul ultimului deceniu al secolului al XVIII-lea apare prima fabrică de arpacaș, a lui Scarlat Greceanu. “Și cam tot pe atunci Dumitrache Turnavitul, fostul favorit al lui Mavrogheni, constatând cererea de paste făinoase de pe piață, construia în «dealul Bucureștilor, despre Văcărești» «o fabrică de fidea cu eraglii de aramă de lemn», de roadele căreia nu avea să se bucure însă prea multă vreme căci vicisitudinile vieții l-au constrâns să o vândă în 1798 lui Costandachi Hatmanul. Acesta, la rândul lui, a înstrăinat-o în favoarea doamnei Ruxandra a – pe atunci – atotputernicului vodă Constantin Hangerli”[2].

Lui I-a urmat Mustacov, prin 1815. “Până la înființarea unei manufacture de fidea, aceasta se aducea de la Veneția sau de la Edirne. După fabricarea ei, nartul face imediat diferența: «32 de parale fideaua de Andrine [Adrianopol] și 25 de parale fideaua de aici». În 1816, fabrica de fidea a unui anume Nichifor Hagi Ioan Mustacov primește dreptul de a produce numai el următoarele produse: «fidea i macaroane i simigdale i crititarachisia i cripriotica». Hrisovul ne mai spune că, până la această data, Valahia a mâncat fidea adusă de la Galați, proastă și scumpă. De aceea, inițiativa dumnealui Hagi Nichifor, ce a adus meșteriși ustensile de la Adrianopol, trebuie să beneficieze de privilegii. 

Producătorul are totuși obligația de a deschide, pe lângă fabrică, și o prăvălie, dând astfel norodului posibilitatea să cumpere ieftin și să nu treacă prin alte mâini, prin alte taxe: «de va da-o cu redicata pe la băcani, urmează ca băcanii să o încarce la preț, și va fi zadarnic prețul cu care se leagă a o vinde el, necunoscând obștea folos, de aceea s-a legat ca să ție și o prăvălie aici în polițiia Bucureștilor». Fideaua necesită muncă mai multă și o cantitate însemnată de șofran, «două parale șofran la oca» ceea ce justifică un preț ceva mai ridicat, de 38 de parale, în comparație cu celelalte produse. Vodă își asigură totuși ceva beneficii, în schimbul importantelor privilegii oferite: spitalul nemernicilor străini urmează a primi 200 oca fidea «pe tot anul ». Nu avem informații despre drumul acestui produs, de la fabricant la farfurie.

În cartea sa „Nourritures canailles”, Madeleine Ferrieres arată că francezii au preluat cu destulă retincență pastele. Forma și numele – „vermicelli”, adică „viermișori” în italiană – nu atrag, într-o epocă a parazitozelor de tot felul. Fideaua consumată pe tărâm valah își trage numele de la grecescul fides, preluat probabil de la venețienii care făceau comerț cu fidellini, și regăsit apoi și în imperiul Otoman sub formă de fidea/fidele. Mai consumau românii tăiței, nume derivat din verbul a tăia cunoscuți și regăsiți în rețetele moldovenești sub numele tocmagi, din turcescul tokmak. Tot de la turci, bucătăresele au învățat să îngroașe supa cu trahana (tarhana), un fel de aluat făcut din făină, ou, lapte sau iaurt trecut prin ciur”[3].

“În stăpânirea lui Mavrogheni a fost înființată prima fabrică de fidea a Țării Românești. Era dotată cu cele mai perfecționate malaxoare ale vremii: doi muncitori goi până-n brâu se așezau spate-n spate; li se lipeau bulgării de de aluat de spinare și, tot frecându-se unul de altul, frământau coca albă și strălucitoare din care se fabrica delicioasa fidea mavroghenească”[4] (fabrica care fu întemeiată de Dumitrachi Turnavitul. Un anume Costache Hatmanul o cumpără de la acesta la 8 iulie 1798, şi trecu în mâinile doamnei lui Vodă Hangerli, cel ce a fost tăiat de turci, Ruxanda Ghica[5]).

„Sub Vodă Caragea, această fabrică producea fidea, macaroane şi paste numite «critarachia», «chipriotica» şi «ostrachia» (adică felul celor din Creta, din Cipru şi în formă de scoici). În decembrie 1815, domnul, dând noului proprietar, Hagi Ion Mustacov, unele privilegii, îi laudă produsele, arătând că sunt superioare acelora de Galaţi şi egale cu produsele de la Adrianopol”[6]

Informațiile sunt confirmate de corespondența băcanilor vremii. În actele negustorești dintre 1772 și 1777 apar fideaua de Veneția, fideaua măruntă de Veneția ori fidea cu cutie cu tot. Abia în 1796, hrisovul bacalilor din târgul Sucevei menționează fideaua făcută de aici, din țară.

La 1800 și un pic continua comerțul cu fidea de export (de Edirne sau Andrine), dar și cu cea de aici[7].

Aproape un secol mai târziu apare, la Galați, și prima fabrică modernă, cu adevărat industrializată, destinată producerii de paste făinoase și biscuiți. Astfel, în 1892, un (cel mai probabil) ceh - pe numele lui, Ludwig Josiek - fondează fabrica ce-i purta numele, pe strada Dogăriei (cel mai important pol industrial al vremii din Galați), stabiliment ce beneficia de o linie de producție bazată pe mașinării acționate cu abur.  Menționăm că în 1853 se dăduse deja în folosință Moara lui Assan, prima moară cu aburi din România.  

Potrivit istoricului gălețean Tudose Tatu[8] citat de jurnalistul Costel Crangan în Adevărul, se pare că fabrica e chiar mai veche, ar fi fost înființată în 1890 și autorizată în 1893. “Până în 1908, fabrica lui Ludwig Josiek era singurul astfel de obiectiv industrial din România. Caracterul unicat îi era conferit de linia de fabricaţie semi-automatizată, care asigura un flux de producţie asemănător cu cel din fabricile de acum, toate utilajele fiind produse de firme germane de mare prestigiu în acele vremuri (Gierner&Scheffus, Erner-Pfeiderer, Cannstadt, Esslingen, Tenbrink etc). Fabrica era iluminată electric, cu ajutorul unui dinam ataşat motorului principal cu aburi, şi avea dotări tehnice de invidiat: ventilaţie, camere de uscare cu temperatură controlată a pastelor, malaxoare de mare capacitate (acţionate mecanic), ascensoare, plus o fabrică propie de ambalaje”.

Partea extrem de interesantă vine din faptul că o cantitate însemnată se ducea către export.

Se produceau: „macaroanele de diferitele mărimi şi grosimi, fidele de asemenea albe şi galbene, articole de supe, spaghete, lazane, lazanete, cuş-cus, paste sub formă de orzişor, steluţe, litere seminţe macaroane de diferite lungimi şi grosimi”.

 

În 1900, la celebra Expoziţie Universală de la Paris, fabrica din Galați obţine medalia de argint, iar în 1903, la Expoziţia Ştiinţelor, de la Atena, câștigă aurul, devansându-i chiar pe italieni.

 “În perioada de dinainte de Primul Război Mondial, fabrica exporta în Bulgaria şi Imperiul Austro-Ungar, iar în perioada interbelică reuşise să pătrundă pe selecta piaţă europeană a pastelor, exportând în Olanda, Belgia, Polonia, Germania, Turcia şi Austria, făcând concurenţă pastelor italiene” conform Adevărul.

În 1922, Josiek vinde fabrica și aceasta devine „Societatea anonimă de paste făinoase şi biscuiţi, fostă Josiek”. În 1944 acționarii se împrumută de la Banca Românească „în vederea reluării producţiei atât de necesare armatei române”. Ruinele sunt cunoscute ca fiind fosta Dunăreana.
 
 


[1] Tudor Dinu, Bucureștiul Fanariot, vol. III. Ed. Humanitas 2020[2] Tudor Dinu, Bucureștiul Fanariot, vol. II Ed. Humanitas 2018

[3]Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Patimă și desfătare; Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească - 1750–1860, ed. Humanitas 2015

[4] Ionescu Gion, Istoria Bucureștilor, editura Fundația Culturală Gheorghe Marin Spețeanu, 1998

[5] Nicolae Iorga, Opere Economice, București, 1982, Editura Științifică și Enciclopedică,

[6] Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, București, 1979, Editura Sport Turism,

[7] Dumitru Z. Furnica, Din istoria comerțului la Români mai ales băcănia. Publicațiune de documente inedite 1593 – 1855, de, București, 1908, Atelierele grafice Socec & Co.

[8] Tudose Tatu, Istoria trudită a fabricilor uitate, Galaţi, 2008 via adevarul.ro

Cosmin Dragomir

foto: pixabay

Logo Facebook Logo Instagram