Din punct de vedere istoric, unde se jonglează cu secole și milenii, laicizarea trecerii în anul nou s-a petrecut destul de recent, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, înainte momentul fiind marcat ritualic, cu caracter exclusiv religios. Noi consemnăm ralierea la trendul european, în preajma (dacă nu chiar coincide) venirii lui Carol I în România (deja teritoriile celor două principate purtau acest nume, din 1862).
Consemnăm, astfel, prima (sau una dintre primele) petreceri de revelion în 31 decembrie 1866[1], într-unul dintre locurile bucureștene recunoscute pentru baluri festive - casa soților Oteteleșeanu, cu participarea lui Carol I. A doua zi, în jurnalul suveranului, se notează: “Ajunul Anului Nou s-a serbat printr-un mare bal la d-nul și d-na Oteteleșanu, una dintâi și cele mai ospitaliere case din oraș. Prințul a luat parte la acest bal, după ce a asistat la o retragere executată de toate muzicile garnizoanei”[2]. Un an mai târziu, Carol I organizează la curte (fosta Casă Golescu, pe locul unde în acest moment este Palatul Regal), un bal: “Cu prilejul sărbătoririi noului an românesc, se împart daruri pentru copiii săraci în sala Ateneului, prințul îmbracă din nou treizeci de băieți. Seara, la ora 8, se face o retragere cu torțe, la care cetățenii participă în mare număr, de și e un frig simțitor. După aceasta, bal la curte și, la miezul nopții, retragere cu toate muzicile garnizoanei. Prințul bea în sănătatea oaspeților săi și, după obiceiul țării, le urează, după vechea formulă românească: la mulți ani!, un an nou fericit! Tocmai la ora trei și jumătate, când se sfârșește balul, se retrage și el”[3].
Anul 1869 aduce și o mică schimbare. Prospăt căsătorit, “Principele și e fericit că nu mai e silit a face singur onorurile și principesa, pin vioiciunea și gingășia ei, știe să dea un farmec cu totul nou serbării, conversația ei spirituală captivează, ca și apariția ei maiestuoasă. Ca și bărbatu-său, ea ia parte câteodată la dans. La miezul nopții se dă șampanie și principele ridică un toast pentru Anul Nou. La ora 1, înaintea supeului la care iau parte vreo 700 de persoane, principesa s retrage în apartamentele sale, fiindcă se simte cam obosită”[4]. În 1876, din cauza viscolului, balul este amânat pentru data de 10 ianuarie. În doar câțiva ani evenimentul ia amploare, iar Carol deplânge faptul că palatul a devenit neîncăpător. Pe 28 decembrie 1882 îi scrie fratelui să Fritz „La 1 ianuarie vom da marele bal de Anul Nou, pentru care au fost trimise 2.500 de invitaţii. Palatul e mult prea îngust şi mic pentru enorma societate bucureşteană care s-a dublat în zece ani; numai ofiţeri au fost convocaţi 260“.
“Petrecerea, cu răgazuri de gustare și dans, dura până în zori, invitaților nefiindu-le permis să se retragă înaintea Familiei Regale”[5]
În timpul Regelui Ferdinand și al Reginei Maria, apar cadourile de Anul Nou, unde un rol important îl aveau bucătarul șef și patiserul Casei Regale. Fiecare om de la Curte, începând de la cel mai mic şi până la cel mai înalt demnitar primea un cadou. Şeful bucătar şi patiserul îşi adunau şi pregăteau din vreme toate bunătăţile. Ferdinand şi Maria vizitau cu zile înainte prăvăliile din Calea Victoriei pentru a cumpăra cadouri de distribuit. Preferaţi erau bijutierul Resch din Calea Victoriei şi magazinul O.H. Müller din Pasagiul Român, ambele firme dispărute astăzi.
Şi la Palatul Regal se distribuiau cadouri de Anul Nou, dar numai personalului superior şi fără festivitatea pomului. În anii despre care vorbesc aici, distribuirea aceasta de daruri nu se înfăţişa ca un capitol bugetar de vreo însemnătate, mai pe urmă însă, mai ales sub domnia Regelui Carol al II-lea, numărul întregului personal, superior şi inferior, acela din Capitală, precum şi acela din afară care se bucura şi el de această atenţiune, se mărise într-atâta, odată cu urcarea preţurilor lucrurilor, încât se prezenta acuma ca o cheltuială ce nu se mai putea trece neobservată şi de aceea, în ultimii ani, s-a produs oarecare parcimonie cu prilejul acestei intime serbări”[6].
Carol al II-lea își petrecea deseori Anul Nou la Sinaia, la Castelul Foișor, loc unde ajugea și Regele Mihai. După exil, Familia Regală își petrece primul revelion la București, în 1997, apoi prin țară și ulterior la Săvârșin.
Balurile erau însă apanajul înaltei societăți și al Casei Regale, care încet, încet impun mode și în păturile de mijloc și de jos. Istoricul Adrian Majuru ne explică: “Anul Nou, Revelionul, este o cucerire cotidiană recentă, la nivel de masă a început să respire prin interbelic. Revelionul, practic ultima revedere din an a celor dragi, prilej de a petrece şi prima întâlnire cu noul an, devenise un obicei al protipendadei româneşti, din doua parte a secolului al XIX-lea. Obiceiul a coborât şi către clasele medii la finalul secolului al XIX-lea, pentru a se generaliza după primul război mondial.
Odinioară, înainte de acest obicei, anul era deschis de primul bal din 6 ianuarie. Palatul Sutzu şi Palatul Regal, Palatul Ştirbey, Ghica sau Grădişteanu, au trăit astfel de vremuri. Cu timpul însă, Revelionul a detronat impozanţa balului din ianuarie, care a dispărut cu totul după 1916.
În pragul dintre ani era obiceiul ca fiecare copil să primească haine groase, bocanci, pantaloni, palton, costum etc. Dar erau oferite şi jucării mecanice: tancuri, avioane, camioane şi trenuleţuri care mergeau pe şină. Fetele primeau păpuşi, leagăne cu păpuşi, maşină de gătit cu lemne, cu tot felul de crăticioare, «Hopa-Mitică», Piticuţ, soldăţei de plumb, pitici… era o mare bucurie. O bucurie care nu se trăia prin sevrajul cumpărăturilor, ca astăzi, iar petreceri în stradă de Anul Nou nu erau.
Totul se trăia în tihna familiei sau a celor dragi şi, mai rar, într-un restaurant reţinut din vreme pentru distracţia de anul nou. Se obişnuia să se ofere mici surprize celor dragi precum trimiterea unor virtuozi la reşedinţa celor dragi sau alte mici cadouri-surpriză, dar şi vizite făcute fără să fie anunţate.
Revelionul era trăit în felurite chipuri în funcţie de treapta socială pe care te aşezase destinul. Dar indiferent de aceasta, Anul Nou era un prilej foarte potrivit pentru socializare, cunoaştere şi distracţie. Mahalaua a descoperit Revelionul – paradoxal – în anii puterii populare – când cei norocoşi se bucurau de balurile găzduite şi cu acest prilej de căminele culturale sau sindicale, de Cercul Militar sau vechiul Palat Regal.
Cei mai mulţi, însă, petreceau Revelionul la vreun cămin cultural sau vreo cantină transformată în sală de dans. Pentru cei mai mulţi, nou înfiinţatele uzine şi fabrici aveau câte un cămin cultural – în regimul interbelic se numeau «atenee populare» -, unde formaţii improvizate din muncitori mai talentaţi, interpretau melodii la modă, spre bucuria colegilor lor strânşi de sindicate pentru a petrece împreună trecerea dintre ani. Această modă, foarte gustată de altfel, a dispărut la finalul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu a hotărât primatul «Cântării României» şi a regimului său. De atunci, orchestrele muncitoreşti, improvizate dar talentate, s-au transformat în brigăzi artistice, banale şi forţat politizate.
Revenind la povestea noastră de început, clasele mijlocii se bucurau adesea de un revelion tihnit, în familie, iar uneori alături de rude şi prieteni, pe când oraşul protipendadei sărbătorea de multe ori pe alte meleaguri. Plecarea la munte cu prilejul sărbătorilor de iarnă este un obicei care a apărut la nivel de masă pentru nomenclatura comunistă din regimul Dej - Ceaușescu. Apoi, prin oferta turistică a ONT, plecarea a fost accesibilă și oamenilor obișnuiți.
Frumuseţea finalului de an s-a prăvălit într-o bizară clandestinitate la începutul anilor’ 80, foarte similar cu anii ’50”[7].
Deși excepții, petreceri de Revelion se organizau și în restaurante. Avem o mărturie, publicată în 1942, despre un astfel de eveniment, de la care nu aveau cum să lipsească colindătorii mici, dar și mari. Cei din urmă, dansând cu un cap de porc împodibit: “Iată și «Trei cocoși» cârciuma la care o să petrecem «Revelionul» anul acesta. Deasupra intrării, un bec mare alb sub o firmă pe care într-adevăr sunt zugrăviți trei cocoși cu cozile ca niște iatagane turcești, sub care e scris numele patronului: Goti. (...)
Intru.
Mă întâmpină binevoitor jupân Goti. Poartă după ureche nedespărțitul lui creion și mă poftește în fund, unde este aranjată masa. Sunt și câțiva dintre «familiarii» locului. (…)
E gălăgie multă, fum de țigări – și’n oglinzile mare din perete, în apele ei tremurătoare, capetele clienților, mesele așezate pentru noapta aceasta, mișcările chelnerilor cari aleargă de colo până colo, se pierd, într’o ceață adâncă, dintr’o lume neștiută...
Vine mereu copii cu colindul. Într’un timp, se face tăcere. Au intrat trei băieți cu căciului țurcane, cu fețe roșii «cu buhaiul». Unul mai înalt, ține la susioară o donicioară, căreia i s-a prins la gură o piele de oaie curățată, din care iese un smoc de fire de păr de cal. Celălalt, cu mâinile ude, trage de firele de păr, producând un sgomot asemănător basului dintr’o orchestră. Al treilea, cu glas cristalin spune plugușorul. (...)
Când cheful e tocmai la toartă apar vre’o cinci țigani cu «Vasilca». Țăndărică zice că nu e un cap de porc ce țin țiganii pe tavă ci un buștean. Dar cel mai înalt dintre ei, «șeful», dă la o parte îndată o broderie și dintre fierele de busuioc și flori artificiale răsar urechile scroafei, pârlite, cu șoriciul alb în unele locuri...
Pe tavă mai sunt nenumărate panglici, verdețuri și o oglindă. Îi explic lui Jupân Goti că aceasta e o îndeletnicire a vechilor țigani bucătari.
În timpurile depărtate, când erau robi, Vasilca era pentru ei, unul din rarele prilejuri de a umbla oficial după jinduitul «bacșiș». Cu vremea, obiceiul a fost transmis din generație în generație, în fiecare noapte din ajunul Anului nou, tineri lăutari mai ales, încercându-și norocul prin casele cu revelioane...
Colindătorii au început să cânte. Ei povestesc cum Siva a fost chemată de «Maica și Fiul» sus în «înalte mănăstiri» pentru a o întreba:
Sivo-leo!
«»asivo-leo
Ce-ai băut ș ice-ai mâncat
D’ai un trup așa ‘ngălat?
Unde-ai vărat
Și-ai iernat,
De mi-ești grasă și frumoasă,
Și la cap căpățânoasă?
Șiva răspunde că a sărit într’o grădină, unde a fost prinsă de rumâni, înjunghiată, pârlită și împărțită, și că țiganii s’au ales numai cu căpățâna pe care-au împodobit-o, - și-au pornit să colinde pentru «colac și vadra cu vin»...
Într’adevăr, colindătorii au strâns mărunțiș frumos de la toți cheflii localului, înveseliți de povestea Sivei care «a stat de vorbă» cu Maica Domnului...”[8].
Popularitatea revelionului petrecut la restaurant crește, cu adevărat, abia după Al Doilea Război Mondial (nici Constantin Bacalbașa nu vorbește despre astfel de evenimente în volumul său dedicat Bucureștiului. El amintește doar două mici incidente diplomatice la balurile regale), fapt reconfirmat și de unul dintre cei mai importanți cronicari ai Iașului: “Nici Revelionul la restaurant nu avea importanța din zilele acelea. Seara de Ajun se petrecea de obicei în jurul îmbelșugatelor mese de familie cu rudele și musafirii, primindu-se colindătorii și urătorii, ascultându-se radioul (prin anii 1930 -1960) și dansându-se. A doua zi urma veselul patron al Sfântului Vasile. Sărbătorile succesive ale celor trei sfinți: Ștefan, Vasile și Ioan și vizitele începute de la Crăciun reprezentau bucuria sfârșitului de an românesc. Revelionului la restaurant i s-a dat mare importanță după anii 1950”[9].
Fix la începutul anului 1950 întâlnim un caz când un personaj celebru își petrece Revelionul și la restaurant, dar face o petrecere de pomină și acasă. E vorba de Maria Tănase, care era angajată la restaurantul ARO din Calea Dorabanților, dar după program a continuat petrecerea în apartamentul unei prietene din fostul Bulevard al Republicii (actual Carol I)[10].
Să revenim însă la perioada interbelică și să remarcăm o notiță anonimă dintr-un jurnal (al personajului colectiv anonim ale cărui însemnări zilnice culese de Ioana Pârvulescu redau atmosfera de atunci):
“1 ianuarie 1927, sâmbăta
Se aprinde lumina, se bea șampanie, se mănâncă, se dansează. Eu îi declar lui Olga amor ca din partea unui pot, a unui magistrat, a unui mitocan. Se râde”. Ce se mânca? Păi, poate din meniurile recomandate pentru seara de 31 decembrie de două dintre cele mai importante magazine ale vremii
“Omletă cu șuncă, fasole verde cu unt, iahnie de fazan, gelatină cu ciocolată, fructe, brânză”[11]
“Piftie de curcan, friptură de curcan, carote, conopidă. Clătite cu ficat, înghețată de cafea. Vin Mott”[12]
Ce se mai mânca? Păi se mâncau multe “porcării tradiționale”. Aflăm asta de la Octavian Stoica[14], care face o listă de rețete pentru “un an nou sărbătorit «ca la mama acasă»”, citându-i pe Ioan Budai Deleanu, Nicolae Filimon, Mihail Kogălniceanu, Calistrat Hogaș, Vasile Voiculescu, Mihail Sadoveanu sau Păstorel Teodoreanu: cârnați trandafir, caltaboși, tobă, sângerete, “ouă tăiete felii, șunculiță afumată, frunzulițe de pastramă de ied, bulzuri cu brânză, măsline lungărețe și tari zăcute în untdelemn, sardele la cutie”, icre negre, icre roșii de Manciuria, icre moi de știucă, cașcaval de Penteleu și telemea de Brăila cu sâmburi negri de chimen, sarmale, piftii, curcan cu rom Jamaica, ciorbă de perișoare, mușchiuleț și costițe fripte, chifetluțe și pârjoale… Ce se bea?, păi țuică de Văleni, de Muscel, de Turț sau Cislău și vinuri: Galbenă de Odobești, Băbească de Nicorești, Cadarcă de Miniș, Cabernet de Sâmburești, Pinot Noir de Corcova, Zghihară de Huși…
Indiferent de cum îl veți petrece, ce și cât veți mânca și bea, echipa
Editura gastroart.ro vă urează petrecere frumoasă și un an nou gustos și sănătos!
Cosmin Dragomir
foto: pixabay
Bibliografie
[1] Pe rit vechi după calendarul Iulian. România a fost una dintre ultimele ţări europene care au adoptat calendarul gregorian. După înfăptuirea Marii Uniri, a apărut problema unificării stilului calendaristic, întrucât stilurile practicate în diferitele provincii istorice erau şi ele diferite. Transilvania și Bucovina foloseau deja calendarul gregorian, în timp ce Regatul României şi Basarabia foloseau stilul vechi. Necesitatea reformei calendarului era una de ordin intern şi extern, de consolidare şi modernizare a noului stat unitar. Alinierea la standardele europene era considerată o condiţie a progresului şi modernizării, în contextul în care, pe plan internaţional, se căutau soluţii pentru unificarea diferitelor unităţi de măsură. Aşadar trecerea la stilul nou s-a făcut în anul 1919, data de 1 aprilie devenind oficial data de 14 aprilie. (Wikipedia)
[2] Memoriile Regelui Carol I al României, editura Scripta, 1992
[3] idem
[4] ibidem
[5] Mădălina Nițelea, Ceremonialul la curtea lui Carol I de Hohenzollern editura Muzeul Național Cotroceni, 2009 via Mesele de odinioară, de la Palatul Regal la Târgul Moșilor, text de Ana Iorga, Filip Lucian Iorga, editura Corint 2015
[6] Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii in serviciul Casei Regale a Romaniei. Memorii 1898-1940, editura Sigma, 2006
[7] Adrian Majuru, Cu se distrau românii odinioară, editura Adevărul 2011
[8] Al. Raicu, Hai cu mine, editura Cultura Românească, 1942
[9] Ion Mitican, Iașul care nu mai este, editura Tehnopress, 2010
[10] Ion Paraschiv, Trandafir Iliescu, De la Hanul Șerban Vodă la Hotel Intercontinental, editura Sport Turism, 1979.
[11] Almanahul nostru, La vulturul de mare cu peștele în ghiare, 1936
[12] Agenda Galeries Lafayette pentru 1938
[13] Maria Magdalena Ioniță, Casa și Familia Capșa în România modernă. 1852 – 1950, editura Oscar Print, 2010
[14] Octavian Stoica, De-ale gurii din bătrâni, editura Sport Turism 1978,
