Despre covrigii de Buzău

Deși câinii cu covrigi în coadă sunt o metaforă sarcastică a bogăției, covrigul ca aliment este considerat marcă a sărăciei. De aici și povestea cu gaura de la covrig - adică nimic. Adevărul e că prețul lor îi face accesibili, iar cantitatea de carbohidrați satură rapid și ieftin.

Există zeci, sute de feluri de covrigi. Mai uscați, mai “cărnoși”, cu gaură mare, cu gaură mica, cu trei găuri, cu sare, cu mac, cu susan, cu chimen, polonezi, bavarezi, turcești, ba chiar, mai ales de când numărul covrigăriilor a explodat cu ulei de măsline, cu măsline, cu roșii uscate, cu cașcaval deasupra, cu cremwurști înăuntru.

Dintre toate aceste variațiuni pe temă îi remarcăm pe ai noștri - frumoși ca brazii, gustoși și calzi, și uscați: covrigii de Buzău. Micuți, crocanți, perfecți pentru ronțăială, preparatul tradițional muntenesc (cât sunt eu de focșanean cu tată buzoian, tot nu pot clama că Buzăul e în Moldova) și-a câștigat renumele pe meritate.

Se pare că rețeta datează de vreo două sute de ani, pe când localiatea era un târg important al Țării Românești. Se aciuaseră pe aici multe alte etnii, turci, armeni, greci, sârbi care de fapt erau grădinari bulgari și au lăsat și câte ceva d’ale gurii în urmă cu marcă locală: fasole bătută ca la Buzău (am explicat aici ce e cu treaba asta), babicul, cârnații de Pleșcoi (promit să revin asupra lor cu altă ocazie) - și, desigur, celebrii covrigi.

Se pare, de asemenea, că aceștia au fost făcuți prima dată de greci sau de bulgari (numele derivă din bulgarul Kovrig), iar rețeta conține doar câteva ingrediente: apă, făină, sare, drojdie și (eventual) zahăr pentru activarea drojdiei. Există și speranța că în curând vor fi și ei pe lista produselor atestate de Uniunea Europeană.

L-am rugat pe cel mai buzoian prieten – Cezar Ioan, publisher vinul.ro și autorul cărții „Connaisseur fără ifose - tot ce trebuie să știi despre vin și ceva în plus” – să îmi povestească despre covrigii-simbol ai orașului.

"Gaura de la covrig" - scurte mărturii personale despre deceniile '80-'21

Mi-au fost și mumă, și ciumă! Pe la începutul anilor '80 (1980, pentru cei mai tineri) mi-i dădea mama reci, pietrificați, cu brânză de vaci și ceai. Aveam deseori probleme cu stomacul și se pare că îi înghițeam mai ușor decât spurcăciunea de apă în care a fiert orezul - fără sare, fără nimic - ca să mă pun pe picioare. Îi uram, firește - îi asociam cu stările grețoase "de după răul cel mare". Se găseau cam peste tot.

Pe la jumatea acelorași ani '80, începuse lipsa de orice. Pâinea era "pe cartelă" - jumate de franzelă pe zi - așa că nici covrigii, făcuți tot din făină, nu se mai găseau. (Spre clarificarea celor de azi, în vremurile alea nu era mirare - ci doar invidie prea puțin creștinească - să vezi cetățeni umblând cu "ghirlande" de hârtie igienică înșirate pe sfoară și atârnate de gât, în rarele ocazii "când se băga la Alimentară" așa ceva). Deci, canci covrigi! Memoria mea e o gaură în privința asta în perioada respectivă.

Nu-mi aduc aminte să-i fi regăsit nici imediat după Revoluție, atunci prosperau "brutăriile turcești" - în fapt niște linii semiautomatizate care dădeau naștere unor franzele care te înnebuneau cu mirosul, dar care conțineeau atât de mult aer încât încăpeau într-un pumn dacă le strângeai bine. Dacă nu le mâncai fierbinți, să se facă plumb în stomac, deveneau casante și trebuia să mănânci vreo 3 ca să simți că te saturi.

Mă rog... Abia prin anii 2000 îmi aduc aminte că au redevenit "brand local", la putere: toți bucureștenii ne cereau nouă, norocoșilor "lorzi ai covrigului", să le aducem și lor când mergeam pe la părinți pe-acasă. Covrigi și Pleșcoi sau babic - însemnele nobiliare ale buzoienilor, biletul spre înalta societate a Capitalei. Din păcate, cele 2 ore cât dura drumul îi lipseau pe amicii pofticioși de privilegiul de a-i savura calzi, moi, buni. Ajungeam cu ei reci și stană la Capitală. Buni și-așa.

Azi, văd că-s pline marketurile de punguțe cu brand de mare grup făinos pe care scrie Covrigei de Buzău. Personal, nu simt niciun fel de asemănare cu ce știu eu de la fața locului, iar asta cred că riscă să aducă moartea clinică a brandului, pe termen lung. Iar dacă fac ăștia autostradă (dă, Doamne!) spre Moldova, și nu mai ești nevoit să treci prin oraș, singura șansă a resurecției brandului va fi vreun festival. Mie mi-ar plăcea, le doresc "La mai(a) mare!", Cezar Ioan.


Cosmin Dragomir
foto: pixabay

Logo Facebook Logo Instagram