Morăritul și Bucureștii au o istorie comună întinsă pe multe secole, iar aspectul edilitar și interesul economic din jurul profitului făcut de aceste mori decupează din povestea urbei un capitol aparte extrem de interesant. Se remarcă, însă, între toate istorisirile despre această industrie povestea Morii lui Assan, prima moară pe aburi din România, un mastodont mecanic cum nu se mai văzuse, și care, la jumătate de secol după înființare, hrănea o treime din populația Bucureștiului .
Moara lui Assan a fost construită în anul 1853, dinspre Calea Moșilor spre Târgul Moși pe un teren unde, înainte, antreprenorul avea deja o fabrică manuală de ulei și o moară cu cai. Totuși, cele două tehnologii erau deja depășite iar randamentul era scăzut.
Moara a fost întemeiată de negustorii George Assan (1821–1866) și Ion Martinovici (1820–1882).
Utilajele au fost aduse de la Viena, de la firma „Siegel”, transportul acestora pe Dunăre și apoi pe distanța Giurgiu-București durând aproape o lună de zile. “Transportul până în ţară al acestei maşinării, cu o greutate de aproape 7.000 de kilograme, a durat patru săptămâni de la Giurgiu până la Bucureşti, în vreme ce de la Viena la Giurgiu nu se făcuseră, pe Dunăre, decât două săptămâni. În prealabil, au fost refăcute şi consolidate toate podurile şi podeţele pe unde urma să treacă o instalaţie atât de mare pentru acele vremuri”, scrie Adrian Majuru pentru capital.ro
În anul 1865, George Assan rămâne singurul proprietar, iar după moartea lui, în 1866, conducerea întreprinderii a rămas soției sale, Alexandrina, care o lasă apoi în anul 1884 celor doi fii. În 1894 moara măcina la acea dată 7 vagoane de grâu în 24 de ore, “producând până la patru vagoane de făină, ce puteau alimenta o treime din populaţia Bucureştiului, adică 100.000 de oameni pe zi”. În 1895 existau în București încă nouă mori cu aburi afară de moara Assan.
Construcția a fost realizată folosind muncitori și meșteri nemți, iar ridicarea unui coș al fabricii a fost oprită când atinsese înalțimea de 10 metri, fiind considerată prea mare. După plata unor compensații către primărie, coșul a fost ridicat până la înălțimea proiectată de 26 de metri. În anul 1903 a fost sărbătorită o jumătate de secol de la înființare și cu acest prilej s-au mai adăugat câteva construcții, iar la clădirea principală în vârful turnului s-a pus un ceas mare. Tot în 1903 se construiește un nou siloz de grâne, care a fost la acea dată cea mai înaltă clădire din București - 41 metri înalțime, 28 de silozuri (magazii) și două etaje sub ele având capacitatea de înmagazinare de 700 vagoane. Ceva timp mai târziu a fost dotată cu energie electrică.
Profit nu au făcut industriașii de la început. “Cu toate că instalarea morii se terminase în toamna anului 1853, cerealiștii și brutarii nu numai că nu se îmbulzeau să macine aici, ci din contra, se fereau de ea, spunând că lucrează cu diavolul, sau că dacă lucrează cu foc și iese fum, făina se arde și nu mai are nici un gust. Degeaba li s-a explicat că e normal dacă se face foc să iasă fum pe coș, iar focul produce aburi care pun în mișcare mașina, iar aceasta învârtește pietrele.
Timpul însă a intervenit favorabil, iarna a fost cumplit de geroasă și toate morile de apă au îngețat. Nevoia deci i-a silit să încerce. Și după ce a încercat unul și a văzut că nu-i nimic rău, ci calitatea făinei este mai bună au venit cu toții și din acest an începe și declinul morilor de apă din București” (George Potra, Din Bucureștii de ieri, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1990)
a consemnat Cosmin Dragomir
foto: Wikimedia Commons
