Despre restaurantele “automat” din Bucureștiul interbelic

Pe nimeni nu mai impresionează astăzi automatele de sendvișuri, dar în urmă cu aproape o sută de ani, pe când au apărut și la noi, localurile “automat” au rupt gura târgului. Mulți bucureșteni, fie practici, fie curioși le-au trecut pragul, unul dintre ei fiind chiar Eugen Ionesco cel care amintește de ele de câteva ori. Am ales pentru astăzi o poveste cu flirt și mâncare, perfecta pentru a ne introduce în atmosfera epocii, publicată, sub inițialele A.M, în numărul din 11 februarie 1932 al revistei “Realitatea ilustrată”.

“(...) Apariţia la Bucureşti a barului automat, anunţată cu mult înainte prin placarde uriaşe, a stârnit murmure aprinse de curiozitate printre toţi acei cari nu avuseseră prilejul să treacă graniţa.

- Vasăzică, introduci o fisă şi imediat, la câţiva centimetri, îţi apare sandwich-ul, prăjitura sau băutura dorită. Chelnerul şi odată cu el bacşişul, au dispărut. Practică invenţie.

Azi, am intrat în secţia corespondenţei nu atât spre a dicta trei scrisori importante, ci mai mult pentru a face cunoştinţa noii dactilografe, d-ra V. După un scurt prolog, am înregistrat primul succes al ofensivei mele. Am invitat-o la cinematograf şi a acceptat, trimiţând răspuns acasă că nu poate veni din motive pe care bineînţeles le-a inventat. Am văzut împreună filmul şi apoi i-am propus să luăm o gustare. Dar unde? O inspiraţie devenită azi banală: Hai la Automat!



În faţa noastră apare portarul barului, înrămat într’un nimb de lumină şi cristal. Intrăm şi înaintăm printre mesele mici, în jurul cărora lumea mănâncă, vorbeşte şi flirtează. Domnişoara V îmi face o confesiune neaşteptată:

- Ştii că n’am fost niciodată într’un Automat?

- Dă-mi voie atunci să-ţi explic cum merge aparatul. În schimbul banilor capeţi de la cassă, pe care o vezi, nişte fise. Uite, aci strecori două fise. Aşa! Iar suportul acesta de email alb face o mică rotaţie şi-ţi prezintă prompt o bucată de pâine acoperită cu o bucăţică de şuncă şi cu o felie de castravete. Desigur îţi plac mai mult icrele. Poftim!

- Merci, foarte drăguţ. Vai, dar am impresia că sandwich-ul nu e tocmai proaspăt!

- Sunt convins. Aceasta e motivul pentru care lumea se îngrămădeşte la automatul deschis mai recent. Să ocupăm mai bine o masă şi să mâncăm două menu-uri fixe.

Comand şi peste puţin timp, chelnerul soseşte deodată cu hors d’oeuvre, friptură şi prăjituri, rostogolindu-şi ochii ca o şopârlă. Nedumerită mă’ntreabă:

- Dacă se serveşte la mese, de ce se mai numeşte localul "automat”?

- Aveţi dreptate, duduie. La primul automat intrai şi cumpărai fisă ca să te serveşti singur. În America, fiecare bloc de casă are automatul lui şi nu găseşti alt personal afară de bucătar, casieriţă şi un băiat care adună tacâmurile întrebuinţate. Noi suntem mai boieri, vrem să stăm la masă, să flirtăm cu lumea dinprejur şi de aceea chelnerii şi garderobierele au fost reintegrate în drepturile lor. Desigur ai să mă întrebi ce deosebire e atunci între un restaurant automat şi unul neautomat? Serviciul la automat e mai rapid, mai prost, preţurile mai puţin piperate, înghesuiala mai mare şi economia de bacşiş, o poveste.

- Te cred. Dar lumea aceasta nu are casă? Desigur aici vin numai holteii!

- E ceva adevărat în ceea spui. Dacă numeşti holtei pe cei care vor să scape de obligaţiunea mesei şi de neplăcerea de a-şi vedea consoarta de două ori pe zi. Mai sunt alţii, cari simt nevoia unui flirt inocent în scurta pauză pe care le-au acordat-o soţiile lor vigilente. Dar poţi vedea şi familii întregi sosind aici. E vraja localului modern, împodobit cu marmoră, sticle mate sau colorate, luminate transparent, mese de cristal cu picioare de nichel lucios care exercită asupra lor o atracţie indescriptibilă. E în acelaşi timp un miraj. De exemplu, domnul de colo a venit cu soţia lui, şi’n mijlocul acestor lumi orbitoare i se pare că trăieşte o aventură. Înţelegi?

- Cum sunteţi voi, bărbaţii!

Ca să-i arăt tovarăşei mele automatele am hotărât să le luăm la rând. Uite aici se mănâncă în picioare. Orice consumaţie e şapte lei: cafea cu lapte, sandwich, cremwurşti sau îngheţată. Doriţi ceva?

- Merci, nu mi-e foame... Aş dori numai să văd aceste localuri noi. Dar aici ce e?

Intrăm. Un miros de bucătărie şi o căldură înăbuşitoare foarte puţin ospitalieră, ne întâmpină. Într'o cameră alăturată câţiva bărbaţi stau la mese hexagonale. O privire şi ne convingem de clientela dubioasă a locului.

- Hai să plecăm de aici, nu-mi place.


- Ai dreptate. Lumea însă se ospătează bine cu fripturi, salate, tort - numai cu şapte lei. Atât costă şi o sticluţă de vin sau un ţap de bere. Ce zici de aceşti musafiri? Îmi fac impresia unor cavaleri ai crenvirştului sau ai cafelei cu lapte. Pentru ei automatul cel mai luxos local: pentru cei şapte lei lâncezesc toată toată seara la masă şi-şi dau aere de gentlemani.

Plecăm. La cateva sute de pași un alt local elegant și discret. Parcă aici n’ar fi automat. Personalul în uniformă, totul lucește de curățenie. Îmi pun programul în aplicare:

- Două curacao, un griotte, puţin maraschino!


Mixerul se execută zâmbind. E un adevărat vrăjitor între sticlele de liqueruri, absint şi whisky. O chelneriţă ne aduce două cristale pline cu lichidul amețitor. Sorbim și ne privim vag, melancolic.


- E frumos e la automat! Numai tineret. Așa e în fiecare zi?

- Da. Deoarece automatul e şi un loc de întâlnire. Dacă te-ai duce acasă după ce ieşi de la birou n'ai mai avea timp să vii exact la întâlnire. Așa rezolvi şi chestiunea rendez-vousului şi a mesei. E drept că pentru multe femei prezintă și unele avantagii. Privește acolo în fața mixerului, la scaunele cele înalte. Vezi ce practic e un astfel de scaun? Pune în evidenţă linia piciorului ascuns sub masă.

- Ce-mi spui astfel de lucruri. Mai am o oră şi trebuie să fiu acasă. Mai luăm ceva?

- Să mai luăm? Cred că nu. Sau... poate... dacă...

Şi am plecat, ţinându-ne de braţ.
Cititorule, nu fi indiscret! Pașii noștri se pierd în umbra străzii. Cineva care a citit această schiță scrisă cu tendinţa de a prezenta publicului noile localuri bucureştene mi-a spus:

- Barurile automate? Ei bine, uite, eu oricâte șnițele aș mânca în picioare, am impresia că nu mă satur. Și astfel, printr'o frază simplă, prietenul meu a concretizat atitudinea românului faţă de introducerea automatului.”


Cosmin Dragomir

sursa foto: wikimedia, pixabay

Logo Facebook Logo Instagram