„Ioan Buduca este una dintre cele mai strălucite minți pe care le-am întâlnit în generația noastră” afirmă scriitorul Ioan Groșan în volumul de amintiri „Lumea ca literatură” (Editura Polirom, 2014). Însă nu neapărat despre geniul lui Buduca scrie cunoscutul prozator în capitolul dedicat acestuia, ci despre o întâmplare haioasă, petrecută într-un restaurant obscur de pe lângă rondul de la Kogălniceanu.
Episodul se petrece pe vremea comunismului, iar protagoniști sunt Ioan Groșan, Ioan Buduca și George Țâra (despre care ni se spune că „făcea o navetă infernală din București în satul Băbăița, unde era teacher). Ioan Buduca și-a luat deoparte companionii și le-a spus „foarte serios, cu glas coborât”: „Măi băieți, poimâine vine din Norvegia logodnica mea, Sanda. Vreau s-o cunoașteți pentru că o să mă căsătoresc cu ea. Și ea vrea să vă cunoască pentru că sunteți prietenii mei cei mai buni”.
Locul de întâlnire era una dintre „cele câteva cârciumi din apropierea sediului revistelor de pe Schitu Măgureanu”, care se afla, potrivit descrierii lui Groșan, „imediat după statuia lui Kogălniceanu din piața cu același nume, pe partea dreaptă cum mergi spre Operă”. Din păcate, scriitorul nu-și mai amintește numele locantei, în schimb amănuntele din interior sunt delicioase: „Era la subsolul unei clădiri, curată, surprinzător de elegantă, cu prețuri accesibile și cu un chelner, Costel, inevitabilul Costel, plin de umor”.
Întrucâtva amuzante și pline de pitoresc local, orice o însemna asta în acel București totuși cosmopolit din vremea comunismului, relatările de la fața locului sunt scrise cu vervă documentară și cu un irezistibil talent narativ: „Ne-am înființat în seara cu pricina la restaurant, eu într-un sacou pe care-l credeam elegant, Țâra în costumul lui de la bacalaureat, rămas cam mic, Buduca și el la cravată, iar Sanda îți lua ochii. Totul era impecabil. Ni se rezervase o masă într-un separeu, cu lumină discretă, pe masă farfuriile și tacâmurile străluceau, oliviera era plină, lumânarea aștepta să fie aprinsă, în frapieră era gheață mărunțită etc. Iar Costel, Costel ne-a uluit! Ne-a întâmpinat ușor povârnit, cu mâna stângă la spate, înfășurat până la brâu cu un șorț alb, așa cum nu aveam să mai văd decât, peste ani, la chelnerii de la «Coupole», în Montparnasse, unde își mai lua aperitivul Eugen Ionescu. Costel a aprins cu finețe lumânarea cu o brichetă Ronson, apoi ne-a pus în față, la fiecare, câte un meniu legat în piele”.
Și a venit momentul adevărului, în care, ceremonioși, cei patru au comandat mâncarea. „Am așteptat respectuoși, cum se cuvenea, să comande mai întâi Sanda. Ea n-a vrut nimic ca «antreu», ci a anunțat, cu glas subțirel: «Un biftec tartar, vă rog». Costel s-a înclinat, apoi s-a uitat spre Buduca. «Și eu, tot biftec«, a zis acesta, după o mică șovăire. Pe mine adjectivul «tartar» m-a dus cu gândul la ceva tătărăsc, ceva legat de oaie, la care fac alergie, plus că nici biftec nu mai mâncasem niciodată. Țâra, lui non plus. Așa că am zis, cât am putut mai firesc: «Un șnițel vienez, de porc». Țâra: «Ca Groșan, de porc».”
După un timp a sosit comanda. Reacția lui Ioan Groșan din acel moment a făcut, cum s-ar zice, toți banii: „Când am văzut cum arată biftecul tartar, am avut o tresărire neplăcută în stomac și am schimbat o privire semnificativă cu Țâra. Buduca devenise palid de tot privind mormanul de carne crudă tocată pe care trona, la fel de dizgrațios, un gălbenuș de ou, tot crud. Nicicând nu mi s-a părut mai apetisant șnițelul ca atunci”, povestește prozatorul.
Ineditul episod are un epilog hilar: „Neștiinței lui Buduca de a începe cumva, oricum, ceea ce avea în farfurie i-a venit în ajutor știința Sandei de a începe o migăloasă condimentare a mormanului. Buduca trăgea expert cu coada ochiului, dar probabil n-a mai avut răbdare pentru întreaga operațiune de salvare prin condimente și-a vrut să tranșeze ca Alexandru Macedon nodul de carne ce-i stătea în față”.
Ce s-a întâmplat mai departe ține de domeniul paranormalului dâmbovițean: „S-a auzit un mic, infinitezimal sunet. Buduca a lăsat deoparte cuțitul și furculița și i-a făcut un semn discret lui Costel. Acesta s-a apropiat amabil, surâzător, așteptând o comandă. Buduca a început să facă alte semne ininteligibile din degete, arătând, după toate probabilitățile, spre propria farfurie. Ne-am uitat și noi, alături de Sanda, care se oprise din condimentat, și de Costel, total nelămurit. Apoi, brusc, am văzut: cred că din cauza groaznicei spaime că va trebui să înghită așa ceva, prietenul nostru a transmis cuțitului o asemenea tensiune, încât pur și simplu a tăiat farfuria în două, cu o impecabilă linie dreaptă: farfuria, cu marginile depărtate, arăta acum ca un OZN cu cupola biftecului avariată.
Reacția ospătarului Costel a fost cireașa de pe tortul acestei (ne)liniștite cine între prieteni: „Și inevitabilul s-a produs: ireproșabilul Costel, holbându-se la farfurie, a rostit tare, nemuritoarele, pentru noi, vorbe: «Să-mi bag p…, în viața mea n-am mai văzut așa ceva!».”
Cosmin Dragomir
foto: dreamstime
