Războaiele nucșoarei, sau cum a cedat Olanda englezilor Insula Manhattan

Pentru un neinițiat pare puțin probabilă o asociere istorică între un condiment (nucșoara), insula Manhattan și un mic grup de insule din sud-estul Indoneziei. În comerțul modern, răspândirea worldwide a condimentelor de tot felul e doar o chestiune de strategie comercială și nu mai presupune aventuri pe tărâmuri necunoscute și exotice, populate de băștinași „perfizi” care-i hăcuiesc pe „bieții” exploratori. Nici legendele care spun că pe vremuri unele condimente din Extremul Orient erau tranzacționate cu greutatea lor în aur nu-și mai găsesc, probabil, un corespondent real. Cert este însă că procurarea acestui gen de plăcere gastronomică presupunea, în urmă cu câteva secole, riscuri majore, care nu de puține ori se soldau cu pierderea vieții curajoșilor aventurieri.

Sigur, nici avantajele nu erau de neglijat. Câștigurile erau pe măsura riscurilor, de aici și numeroasele rivalități între competitori, care au dus nu de puține ori la conflicte sângeroase. Să începem, bunăoară, cu acest grup de insule din arhipelagul Indonezian numit Banda. În fapt, sunt zece mici insule vulcanice care, înainte de sosirea europenilor, aveau o formă de guvernământ oligarhică. Lideri erau așa-zișii orang kaya, ceea ce în traducere liberă înseamnă „oameni bogați”. Principala sursă a acestei bogății era nucșoara. Insulele Banda dețineau, practic, monopolul, fiind considerate unica sursă de nucșoară din lume.

Trei mari națiuni maritime ale mileniului trecut au fost implicate, rând pe rând, în comerțul cu nucșoară: Portugalia, Olanda și Anglia. În august 1511, după ce a cucerit Malacca, regele Portugaliei, Afonso de Albuquerque, a trimis o expediție formată din trei corăbii, condusă de Antonio de Abreu, pentru a găsi insulele Banda. Au ajuns la începutul lui 1512, fiind primii europeni care au venit în exoticele insule indoneziene.

La sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea a început dominația olandeză. Comerțul cu nucșoară le aducea navigatorilor din Țările de Jos profituri imense, de până la 300%, ceea ce a făcut să crească și numărul celor care voiau să se îmbogățească rapid. De aici s-a născut o concurență aprigă, nu de puține ori aventurile lăsându-se cu vărsare de sânge. Olandezii, care au vrut încă de la început să dețină monopolul asupra comerțului cu nucșoară, au înființat Compania Indiile Olandeze de Est (Vereenigde Oostindische Compagnie sau prescurtat VOC), în aceasta fiind incluși toți competitorii olandezi.

Tot în aceeași perioadă a fost semnat un contract, o parte din orang kaya fiind convinși să semneze tratatul care consfințea monopolul VOC asupra comerțului cu nucșoară. În 1609, pentru a se asigura că zona este bine apărată de posibilii adversari, amiralul Pieter Willemsz Verhoeff a venit în Banda pentru a duce la îndeplinire cererea lui Maurice, Prinț al Olandei, de a se construi un fort pe insulă (Fort Nassau). Bandanezii nu au fost încântați de idee, astfel că, pe 22 mai 1609, înainte de începerea construcției fortului, orang kaya au solicitat o întâlnire cu amiralul Verhoeff, chipurile pentru a negocia prețul nucșoarei. În ambuscada pusă la cale de bandanezi au fost uciși prin decapitare 46 de olandezi, doar unul singur, Jan Pietersz Coen, scăpând nevătămat.

Pe fondul slăbirii influenței portughezo-spaniole în regiune, a apărut o nouă rivalitate, cea dintre englezi și olandezi. Englezii au construit forturi pe insulele Ai și Run, aflate la aproximativ zece până la douăzeci de kilometri depărtare de Banda Islands. În replică, olandezii au construit, peste Fort Nassau, un fort mult mai bine întărit și așezat strategic, Fort Belgica. Un prim conflict armat a avut loc în 1615, când 900 de olandezi au invadat insula Ai. Englezii s-au regrupat în insula Run și au lansat un contraatac care i-a luat prin surprindere pe olandezi, 200 dintre aceștia fiind uciși. Un an mai târziu, olandezii s-au răzbunat atacând cu forțe sporite insula Ai. După o lună de asediu, englezii au rămas fără muniție, iar olandezii i-au măcelărit și au cucerit fortul pe care, ulterior, l-au întărit și renumit Fort Revenge.

Crimele săvârșite în „războiul nucșoarei” nu i-au ocolit nici pe bandanezi, 40 dintre aceștia fiind omorâți în 1621 de forțele olandeze și de un grup de mercenari japonezi. Pentru a da un exemplu-avertisment, capetele le-au fost înfipte în sulițe confecționate din bambus. Băștinașii au fost torturați, iar satele le-au fost distruse de forțele olandeze. Numărul total al victimelor dintre nativii bandanezi nu este cunoscut. Se estimează însă că dintr-o populație de 13-15.000 de bandanezi au mai rămas doar câteva mii, aceștia fiind împrăștiați pe plantațiile de nucșoară și transformați în sclavi.

Chiar dacă olandezii au obținut controlul total al insulelor pe care se producea nucșoară, rivalitatea și conflictele cu englezii au continuat. În lipsa prezenței britanicilor în Banda, aceștia au revendicat totuși, de-a lungul timpului, insula Run. În 1667, prin Tratatul de la Breda, englezii și olandezii au menținut ceea ce s-a numit un statu-quo colonial. Ceea ce se cunoaște mai puțin este faptul că în aceste tratative a fost implicată o altă insulă, Manhattan, care la ora aceea se afla sub dominație olandeză.

Tratatul de la Breda, semnat pe 31 iulie 1667, este mult mai stufos decât varianta succintă și punctuală pe care o vom prezenta aici (printre negociatori s-au aflat, pe lângă Anglia și Olanda, Franța, Danemarca și Norvegia). Pe la 1624-1625 actuala insulă Manhattan se numea Noua Olandă, ulterior find numită Noul Amsterdam (Nieuw Amsterdam), după denumirea Fortului Amsterdam, a cărui construcție începuse în 1625. Din acest punct sursele sunt destul de contradictorii. Pe de o parte, prin tratatul de la Breda (1667), englezii primeau controlul asupra insulei Manhattan (Noul Amsterdam), în schimbul monopolului olandezilor în Banda Islands și implicit asupra comerțului cu nucșoară. Pe de altă parte, o altă sursa ne spune că în 1674 englezii au cumpărat Noul Amsterdam după ce olandezii au pierdut influența pe care o aveau în comerțul cu zahăr din Brazilia. Cert este că în tratat se specifică faptul că olandezii cedează Noua Olandă (Manhattan) în schimbul insulei Run (care fusese deținută și revendicată de englezi și care era un punct strategic foarte important, cine deținea această insulă asigurându-și practic monopolul comerțului cu nucșoară prin securizarea traseelor comerciale maritime).

Oricum s-ar fi petrecut lucrurile, istoria consemnează acest schimb făcut la modul „tu ai ce-mi trebuie mie, eu am ce-ți trebuie ție” dintre olandezi și englezi. Se pare că istoria n-a dat dreptate până la urmă niciuneia dintre părți. În secolele care au urmat comerțul cu nucșoară din Banda Islands și-a pierdut importanța, iar englezii au pierdut Războiul de Independență prin care SUA au devenit independente și, implicit, insula Manhattan (actualmente „inima” orașului New York). Una peste alta, tranzacția pare cumva asemănătoare cu aceea dintre americani și ruși, când cu vânzarea regiunii Alaska. Dacă, prin cine știe ce întorsături ale istoriei, olandezii păstrau Noul Amsterdam (actualul Manhattan), ar fi avut un profit incalculabil. Ca și rușii, de altfel, dacă n-ar fi vândut Alaska, judecând după resursele neexploatate de energie care se află acolo.  


Cosmin Dragomir
foto: pixabay

Logo Facebook Logo Instagram