Un pic despre soiurile românești de viță-de-vie

Există două mari momente în istoria viței-de-vie pe actualul teritoriu românesc: perioada când Deceneu a ordonat tăierea viei, despre care am scris aici și filoxera, un dăunător adus din Americi, care atacă rădăcina plantei și care a făcut ravagii în culturiile de vie din întreaga Europă.

La noi, pentru prima data, filoxera a fost semnalată în 1866, la Chirnogeni, pe lângă Valea Călugărească, în zona Dealu Mare, ca mai apoi să afecteze toate podgoriile țării.

Ei bine, din acest motiv, soiurile de viță-de-vie se impart și în pre- și post- filoxerice. Multe soiuri autohtone au dispărut în timpul epidemiei, dar unele au putut fi salvate și mai apoi replantate și înmulțite. Alte soiuri românești pe care le consumăm și în prezent sunt rezultatul muncii cercetătorilor din industrie și au fost obțiunute prin hibridizare. Feteasca neagră este, probabil, cel mai cunoscut soi românesc prefiloxeric și, în prezent, câștigă teren în rândul consumatorilor locali și străini.

În cazul “feteștilor” (neagră, regală sau albă) culturile lor sunt întinse, acum, pe întreaga suprafață cultivabilă a țării și nu mai sunt sprecifice unei singure zone, așa cum se întâmplă cu alte soiuri (Șarbă și Plăvaie în Vrancea, Grasă ori Frâncușă la Cotnari, Mustoasă de Măderat în zona Miniș, ori Busuioacă la Bohotin ori Averești etc.)

La această înșiruire mai putem adăuga Negru de Drăgășani, Novac (obținute în ultimele decenii din soiul Negru Vârtos), Băbească Neagră, Tămâioasă Românească, Crâmpoșie, Zgihară, Iordană, Galbena de Odobești etc. Unele nu sunt atât de românești (dacă e să fim extrem de puriști), dar au fost assimilate ca fiind autohtone după multe decenii de consum.

Un caz aparte este vinul pelin, care se obține prin adăugarea (infuzarea) de flori de pelin în substanța alcoolică - proces prin care se obține gustul amărui specific.

Cosmin Dragomir

foto: pixabay.com

Logo Facebook Logo Instagram